Autoportret

Mâinile mele sunt uscate
ca nişte crenguţe de brad vândute
în ziua de crăciun, îngheţate,
uscate şi vechi;
degetele mele sunt creioane
cu cărbunele mort,
care nu desenează, nu scriu
nu vorbesc;
acum un an, mă gândeam că viaţa
nu poate fi mai frumoasă
anul ăsta, în octombrie
mintea mea e la fel de vie
ca dumnezeu;
unghiile mele nu zgârie,
sunt nişte cioturi de copaci
amorţite
cu care nu aş putea să-mi tai venele
nici dacă aş vrea;
ochii mei sunt globuri de cristal
atât de plânse încât
în ele nu se mai vede nici ceaţă;
genele mele, de atâta măturat inutil
s-au precipitat pe obraji
într-o lapoviţă agitată
de august.

În casa cu oglinzi în care stau
îmi dau seama că sunt atât de ştearsă
încât reflecţia mea nu mai apare deloc;
de atâta suflet îndoit, m-am îndoit şi eu
şi sunt un cer cu-n curcubeu
fără culori;
sânii mei, presăraţi cu
picături de cola
se ascund de mine sub piele –
am încetat de mult să îi mai caut
cu privirea;
piciorul meu drept, acolo unde
am avut buze umede sărutând
s-a frânt sub gândul fugitiv;
în craniul în care stau nu mai e
niciun gând –
doar eu mai sunt, ascunsă în occipital
şi de acolo privesc în două televizoare vechi
fără tub
lumea care nu mă cunoaşte
dar pe care o cunosc
nevoit.

Părul meu este o funie putredă
pe care mă caţăr în fiecare noapte
mă rog de ea în jurul
gâtului să mi se-nnoade:
eu n-am să fiu frumoasă
niciodată.


Octombrie 10, 2009.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *