Demenţă

– Sunt întunericul, mi-am zis,
doar întuneric şi atât,
doar urme albe de-ntuneric
doar alb mâncat de-apocalipsă,
doar albul meu, din negru lipsă.

M-am aşezat în mintea mea,
pe taburete roşii toate
în margine de hău si apă
şi-am aşteptat să mă împingă
doar două mâini să mă împingă,
să-mi smulgă viaţa dintre gânduri
şi s-o arunce-n realitate.

Dar nimeni nu călătorea
pe căi de creier şi-amintiri
şi-am aşteptat pe taburete
-n margine de hău şi apă
să calc în lături şi să râd
isteric, poate, ca o moartă
în pragul altor nebunii.

Dar nu s-a întamplat nimic
nimic şi nimeni nu mă-mpinge
şi nu mă trage, nu m-ajută
nu mă dezbină, mână – trup,
nu mă distruge ca sa pot
să mă întorc la realitate.

– Ce realitate, îmi şoptesc,
ce realitate să mai vreau?
Când tot e rupt şi tot e moale
ca o perdea de uşi închise
făcute parcă din perdea
ce mă cuprind şi mă ascund
de ochii mei, în mintea mea.

Dar simt o mână între coaste
ce vrea să iasă iar din mine;
e eul meu din sânge lacrimi,
ce nu mai poate să respire,
iar într-o clipă de plăcere
mă ia şi mă împinge-n lume.

Dar o!, ce lume!, ce senin!
cât de senin e cerul nostru
acela negru din motel
acela negru care geme
acela negru ce înghite.

Şi-n clipa aia mă cuprinde
o disperare pur externă:
oglinda minţii mele slabe

Şi-n clipa aia simt că doare
pâna şi rana ce o cer
şi simt în oase şi în carne
cum mă cuprinde disperarea
şi mă învăluie în ea;
iar eu din lipsă de voinţă
sau poate pentru că mai vreau
mă-ntind spre mantia tot neagră
şi disperarea o cuprind,
o ţin în braţe şi o strâng
şi realizez că în ospicii
în poala ei am plâns şi plâng.


Martie 28, 2008.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *