Paralele

În ce oglindă m-am privit
astfel încât pe un perete
imaginea s-a înclinat
până la două unghiuri drepte
şi am ajuns să fiu opusul
a tot ceea ce sunt de fapt
când m-am uitat la mine însămi
într-o fereastră?

În ce clădire de spital
ar trebui să fiu ţinută
când mă dezic de curs real
şi mă arunc într-o grămadă
de infinituri lucitoare
cu lacrimi negre de zăpadă
pentru că tot în jurul meu
cu mine-n frunte
e-un revers?

În ce lume m-am pătruns
pe mine însămi –
căci eu sunt –
ca un pumnal făcut din doctori
într-un azil nemiluit
cu alţi nebuni şi alte forţe
din ţesaturi şi din cămăşi?

Mă văd într-o oglindă fixă,
fixată pe perete
cu un cui bătut adânc
ca pe cu totul altceva
decât într-un real palpabil
ştiu că sunt.

Mă văd albastră, poate neagră
ca pe o pată, nu un om
şi sunt nebună, râd isteric
nu pot să dorm şi nu mi-e somn
iar lumea mea, aceea mare
în care totul mi se-aşează
într-un rastel prins de picioare
nu mai e vie, nu se mai zbate
doar eu mă zbat
într-o cămaşă
şi râd isteric, nu sunt vie
sunt o nebună în albastru
sau poate negru
şi m-agit
într-o cămaşă-n
colivie.

Iar ochii mei nu se închid,
eu nu clipesc, nu am de ce:
sunt o nebună, ca un suflu
din dumnezei ma nasc
şi-n ei mă scurg
şi totul a-nceput prea simplu
cu o oglindă
şi un gand
că poate dincolo de mine
mai sunt şi eu
iar într-un dincolo abstract
eu nu sunt eu
sunt doar cămaşa
ce mă acoperă, mă ţine
când mă strecor să fug spre mine
rămân o cârpă
din hârtie.

Ca o retrospectivă tristă
inversul meu e un serial
iar viaţa mea e din zăbrele
şi când fumez într-o oglindă
şi eu fumez
şi-as vrea să am
ca un simbol
mâna toată din argint
şi un inel din piele.


Decembrie 22, 2008.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *