Post mortem

                     [in memoriam E.A.D.]

Câte rotunduri numărate au trecut,
sfâşiindu-mi auzul cu pumnalul minutar
lăsându-mă să văd, zăcând pe o podea
cum se scurge anemic istoria
şi cum, tremurând din suflet
mă scurg şi eu cu ea.

De câte ori mi s-a zbătut inima
la unison cu ticăitul limbilor străine
urlând, sfâşiind toată acea faţadă –
viaţa mea e o clădire pe care
stă să plouă cu ploaie acidă
în scânduri de stejar să mă închidă.

Câte izvoare s-au născut din mine
şi cât pot să urăsc sarea iodată
ce se scurge cu istoria, cu moartea odată ¬–
adevărate surse de ploaie
pe câmpiile de piele îmbibate cu plâns
neşfârşit, nesigur, nespus.

Cât de podea îmi e targa,
suflată de vânturi;
eu zac şi ascult cum se flutură timpuri
pe lânga sufletul meu ros
de moliile-patimi
şi respir şi decid
să stau cu capu-n jos
să mă spăl pe păr cu lacrimi.


Noiembrie 4, 2008.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *