Împreună

                     [pentru Ilinca]

Uită-te pe geam să vezi cât sânge rece
se-ntinde peste toate şi uite!, vezi pe stradă,
tot viscolul cum trece?
Acum închide ochii, întoarce-te la mine…

Eu te întind în pat şi te fixez cu gura
pe fruntea ta mi se desfac, în avalanşe mici
toate durerile şi ura
şi printre ele se strecoară, alunecă laconic
un fel de dragoste nebună, se-ntinde şi se roagă
de pielea ta s-o iei;
tu doar deschide-ţi ochii şi spune-i că o vrei
şi ea se va desface din frânghie în sfoară
din sfoară în bumbac
şi te va îmbrăca aproape ca o piele
în gusturi de ţigară.

Sufletele noatre sunt permanent stricate
ei ne-au făcut asta,
ne-au împroşcat cu ură
iar noi am absorbit-o
în metri de tifon
care ne este piele;
ei ne-au făcut asta
doar uită-te-n oglindă
uită-te la mine
uită-te la noi
cum ne întindem noaptea
pe paturi de spital
şi ne cunoaştem bine
şi ştim că vina toată
le aparţine lor.

Noi ne cunoaştem bine,
ştim ce înseamnă ura,
cum se ascunde-n palme
când ne frecăm pe faţă
şi nici bretonul parcă
nu vrea să se aşeze;
iar sufletele noastre
cu cancer între vene
au devenit deodată
când ne-au adus pe lume
un fel de ciudăţenii
pe care curge ura
atât de deasă astăzi
şi ieri –
întotdeauna.


Februarie 10-12, 2010.

Aurolacii nu visează iarbă

                     [pentru Ilinca]

Eu nu ştiu să cumpăr cadouri;
n-am ştiut, probabil, niciodată
şi în fiecare zi de sâmbătă
visez să iau tramvaiul treişpatru
care să nu mă ducă la Dristor sau Obor;
în fiecare zi de sâmbătă visez să iau tramvaiul
treişpatru ca să pot să zbor.
Eu nu ştiu să iubesc;
aici mint, e uşor de înţeles…
în fiecare zi a săptămânii mă mint pe mine
că pot să nu mă îndrăgostesc;
în fiecare zi a săptămânii mă urc în metrou
şi vreau să uit că trebuie să cobor
la o staţie oarecare, să încep să trăiesc.
Eu nu ştiu să mă îndrăgostesc;
mi se pare atât de greu să încep să simt
prea multe lucruri în acelaşi timp…
în fiecare lună din an vreau să fie sărbătoare
ca să pot să îmi înmulţesc galeria de artă
cu desenele tale.
Eu nu ştiu să iubesc;
vezi tu, îmi place să mă mint
că nu ştiu să cumpăr cadouri, ştiu doar să scriu
că nu ştiu să iubesc, ştiu doar să scriu
că nu ştiu să mă îndrăgostesc, şi nici să scriu
mă mint zilnic că nu mai ştiu;
eu nu ştiu să deosebesc ulcerul de fluturii în stomac
şi vreau în fiecare zi să te sun să îţi zic:
― Idioato, m-am îndrăgostit de mult de tine,
de culorile tale, şi foile de pe peretele meu
de bretonul tău negru şi de mintea ta blondă
şi simt că mai mult de atât nu pot să fac;
dar vreau să vii la o cafea la mine…


Decembrie 28, 2009.

Proaspăt

Deschide-mi palmele şi vezi
atâtea femei cu ochii închişi
prin pleoape se aprind şi se sting neregulat
lumini de neoane pe hol de spital
cu irisuri verzi;
nimeni nu ar trebui să-mi spună în ce să cred
pentru ca această credinţă e
de mult prăfuită
uitată, îngropată, cusută la buze
şi aruncată în mare
cu pietre legate de mâini,
de suflet, de picioare;
deschide-mi pleoapele şi vezi
atâtea dureri cu ochii deschişi
cu irisuri scoase
aruncate-ntr-o parte
inexplicabil de verzi;
nu ar trebui să-mi spună în ce să cred
pentru că această credinţă e
suflată cu praf de durere aurit
destinat să fie ascuns privirii
respirat constant în plămâni
stricaţi
de tutun şi tutun şi tutun
înainte şi după ora trezirii;
deschide-mi sufletul şi vezi
atâtea cuvinte în martie aprilie
creionate în cărbunele cel mai încins
cu ochii deschişi, de primăvară nebună
isterici bolnavi şi aprinşi
coloraţi de mine ochii mei sunt
verzi.


Decembrie 9, 2008.

Tomnatic

Nu plânge, iubito, sunt lacrimi destule –
în părul meu s-a ascuns un evantai de scrum;
pe patul meu stai întinsă şi ştii c-o să doară
nu plânge, iubito,
plouă destul afară.

Nu plânge, iubito, mai fumeaz-o ţigară;
chiar dacă toamna a venit
noi ne uscăm împreună şi cădem
cu frunzele lui Stănescu atunci când
bate vântul mai tare afară.

Nu plânge, iubito, respiră-mi parfumul –
miroase a ploaie, ai vrea să ne plouă?;
întinde-te-n pat lângă mine şi dormi;
chiar dacă murim,
murim amândouă.

Nu plânge, iubito, sărută-mi obrazul;
noi suntem fecioare, normal că murim –
ne-am născut din stejar şi acum cădem;
cu mii de kilometri la oră
şi cu droguri în sevă plutim.

Sau plângi, iubito, cât poţi tu de tare!;
să nu cumva să ne uscăm complet –
afară nu mai plouă, aşa că plângi, iubito,
să nu apuc să mă aprind degeaba
în suflet.


Septembrie 8, 2009.

Priveghi

Uită-te la mine
eu mă uit fix la tavan
am ochii larg deschiși și sticloși
sunt uscați de alcool, roșii și morți
și eu sunt moartă, întinsă pe o masă;
tu uită-te la mine
eu mă uit fix la tavan
în oglinda în care nu mă mai văd de trei zile;
tu uită-te la mine
eu mă uit fix la tavan
și am ochii înghețați de prea multe lacrimi
ce s-au scurs din ei;
uită-te la mine
cum m-au întins pe o masă
am cinci inele pe mâini
fard negru la ochi
și doi nasturi descheiați la cămașă;
uită-te la mine
eu mă uit la tavan
ar trebui să mă văd
dar sunt moartă deja de trei zile
miros a Dior de pe pielea ta
și vag a cadavru pe care
l-au spălat zilnic, de trei zile, cu Dove
am pielea mai moale
și complet nemișcată;
uită-te la mine
eu mă uit la tavan
prin geam nu se vede nimic
în afară de întuneric
e noapte
a nins și luminile toate sunt stinse
și mă gândesc cu groază
uitându-mă la tavan
(tu nu te mai uiți de un minut întreg la mine)
că o să mă îngroape.


Ianuarie 25, 2010.

Demenţă

– Sunt întunericul, mi-am zis,
doar întuneric şi atât,
doar urme albe de-ntuneric
doar alb mâncat de-apocalipsă,
doar albul meu, din negru lipsă.

M-am aşezat în mintea mea,
pe taburete roşii toate
în margine de hău si apă
şi-am aşteptat să mă împingă
doar două mâini să mă împingă,
să-mi smulgă viaţa dintre gânduri
şi s-o arunce-n realitate.

Dar nimeni nu călătorea
pe căi de creier şi-amintiri
şi-am aşteptat pe taburete
-n margine de hău şi apă
să calc în lături şi să râd
isteric, poate, ca o moartă
în pragul altor nebunii.

Dar nu s-a întamplat nimic
nimic şi nimeni nu mă-mpinge
şi nu mă trage, nu m-ajută
nu mă dezbină, mână – trup,
nu mă distruge ca sa pot
să mă întorc la realitate.

– Ce realitate, îmi şoptesc,
ce realitate să mai vreau?
Când tot e rupt şi tot e moale
ca o perdea de uşi închise
făcute parcă din perdea
ce mă cuprind şi mă ascund
de ochii mei, în mintea mea.

Dar simt o mână între coaste
ce vrea să iasă iar din mine;
e eul meu din sânge lacrimi,
ce nu mai poate să respire,
iar într-o clipă de plăcere
mă ia şi mă împinge-n lume.

Dar o!, ce lume!, ce senin!
cât de senin e cerul nostru
acela negru din motel
acela negru care geme
acela negru ce înghite.

Şi-n clipa aia mă cuprinde
o disperare pur externă:
oglinda minţii mele slabe

Şi-n clipa aia simt că doare
pâna şi rana ce o cer
şi simt în oase şi în carne
cum mă cuprinde disperarea
şi mă învăluie în ea;
iar eu din lipsă de voinţă
sau poate pentru că mai vreau
mă-ntind spre mantia tot neagră
şi disperarea o cuprind,
o ţin în braţe şi o strâng
şi realizez că în ospicii
în poala ei am plâns şi plâng.


Martie 28, 2008.

Când iubitul meu se întoarce acasă

Aş vrea să îmi citeşti din oase
cu ochi închişi o nouă vrajă
în versuri albe pe foi negre
povestea sufletului ploaie
şi a leoaicei fără coamă
pe culmile din Necuvinte
pe mâna lunii mele Marte.
În palma ta cu şanţuri fine
eu să mă-ntind, să mă acoperi,
când strângi din pumn, să dorm în pături
iar vocea ta să mai răsune
într-o odaie dintr-un suflet;
eu să mă scutur de petale
ca toamna – când îţi sună vocea
l-atâţia ani de la culcare.


Mai 3, 2008.

Cheia

Mi-am smuls aseară ochiul palid
Şi l-am închis în forma cheii
Să mai observ din când în când
Cum cară doamnele lacheii.

Şi-i ridicau pe mănuşiţe
Şi-i înghionteau în sus pe trepte
Să urce spre o sută trei
Să se aşeze şi s-aştepte.

Iar ele s-agitau nespus
Râzând pe ritmul alb de tocuri
Când între sâni îşi îndesau
Lichior pentru diverse jocuri.

Şi se grăbeau pe hol în jos
Pierzând din jupele-nfoiate
Călcând pe urmele matroanei
În buze roşii colorate.

Iar eu îmi culegeam privirea
Şi îmi stingeam tristă scanteia
Când îmi scoteam din uşa veche
Oftând, regretele şi cheia.


Februarie 1, 2008.

Pe lânga

mi s-a cojit oja pe unghii
de cate zile am așteptat
să mă mai iei in brațe
pe lângă plopii fără soț
– nici ei nu au, și cine are? –
nu mă mai plimb, nici azi nici ieri
pentru ca lumea asta toată
îmi pare că nu mă mai vrea
și mi se pare căteodată
că m-aș închide toată-n ea
eu cine sunt?
nu mă mai știi
iubitul meu, de cât aștept
mi s-au lipit de cerul gurii
de dinți, de buze, de măsele
toate cuvintele pe care
nu mi le-ai spus
eu mai aștept
azi, mâine, câteodată
să te întorci, să vii macar
(eu ma arunc în lume luni)
tu unde ești? și cum te cheamă?
și cine poate să-mi aline
când nopțile îmi par pustii
când zilele sunt tot senine
– tot nu ploua, tot e gri –
durerile dintre trei coaste
din firele de păr lipite
de mâinile mele pustii?
iubitul meu, a mai trecut
de când ți-am scris
o veșnicie
tu ce mai faci? eu am murit
în patul asta de trei oameni
de patru oameni
de toți oamenii pe care
i-am întâlnit și i-am cules
ca pe regrete, într-o carte
tu cine ești? și când mă chemi?
mi s-a cojit pe unghii oja
de câte zile-am așteptat
tu tot nu vii si tot te temi
eu sunt acelasi om cu roșu
în păr, pe suflet și pe buze
pe care l-ai lăsat în urmă
când ai închis ochii să dormi
și ai uitat să-i mai deschizi
eu te aștept, tu să nu vii!
să uiți că sunt, c-am fost, că poate
am fi putut să fim
te-aștept cu unghiile roase
și tot cojite, înfipte-n palme
eu nu te știu, tu nu mă știi


Ianuarie 3, 2014

Insomnie

în sufletul meu se strecoară bolnave
atâtea frunze, toate odată
şi uită-te la mine, am scos dintr-un geamăt
trei cântece amorţite şi am urcat
pe scara socială
două octave;
prin hublourile astea căprui-străvezii
nu mai văd viitor, e totul confuz
în oceane adânci am un armăsar cu trăsură
mă duce la capăt de linie seara
şi mă lasă să dorm cu frunze în suflet
pe caldarâmele pustii;
cu toată dragostea asta nu am ce să fac
ia-o şi ascunde-o în palmă şi fugi!,
nu ştie nimeni de mine, de tine
şi nimeni nu poate
în nopţile albe, fără ploaie şi vânt
să-mi ţină ochii larg deschişi
când tac si plâng.


Aprilie 12, 2010.